Anna Ahmatova - Calomnia
Calomnia pretutindeni m-a tot însoţit.
Pasu-i târâtor până şi în somn l-am auzit
Şi în oraşul mort sub cerul cu-apucături haine,
Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.
Şi refracţia ei arde în toţi ochii deodată,
Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.
Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare
Ripostez pe potrivă, demnă, necruţătoare.
Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –
În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă
Şi mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,
Iar pe piept mi-or pune iconiţa cu auriu ozor.
Necunoscută de nimeni atunci şi ea va intra
Şi la patul meu cu neobosita gură a sa
Va tot număra obidele care n-au existat,
Împletindu-şi vocea cu prohodul psalmodiat.
Şi toţi vor pricepe: neruşinata prinde-a aiuri,
Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,
Pentru ca în straşnic vid trupul meu să cadă,
Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată
Cu neputinţă terestră, zburând spre-al zilei zorit,
Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.
1922
traducere Leo BUTNARU
Anna Ahmatova - Trei poeme
1
Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineaţă, –
Pe micuţa masă paharele ca de gheaţă,
Peste cafeaua neagră subţire abur aromat,
A căminului greu şi roşu jar de iarnă, aţâţat,
Veselia glumei literare muşcătoare, subtilă,
Şi prima ocheadă-a amicului, neputincioasă şi umilă.
2
Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăieşte,
Ea roade postitorul, preasfinţitul îl asupreşte
Şi în miezul nopţii de mai peste jună călugăriţă
Ţipă istovit precum o rănită vulturiţă.
Iar desfrânaţilor şi păcătoaselor amabile-n fiece ungher
Nu le este cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.
3
Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,
Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?
De-acum obişnuită cu înalte zvoniri preacurate,
De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,
Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc
De execuţie îndelungă, arsă de al ruşinii foc.
Şi văd oraş minunat, şi aud glasul celui iubit,
De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,
Unde, lângă cruce, îngenunchind în arşiţă şi brumă,
Eu trebuie să aştept judecata grea, de pe urmă.
1917
* * *
Ţie să-ţi fiu supusă? Ţi-ai ieşit din minţi!
Doar puterii divine dau ascultare.
Nu-mi doresc alinare, nici scrâşnet din dinţi,
Soţul – mi-e călău, casa lui – închisoare.
Dar asta e! Venisem de bună voie...
Decembrie se năştea, vântu-n câmp urla.
Luminos era-n a ta nevolnicie,
Pe când după geam întunericul domnea.
Astfel în străvezia sticlă pasărea
Se loveşte în iernatica urgie
Şi sângele îi pestriţează aripa.
Acum mă umplu fericirea şi tihna.
Adio, şi-o să-mi rămâi drag pe vecie,
Pentru că în casa ta primii străina.
1921
* * *
O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,
Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din infinit,
Şi oamenii se mirau: luna septembrie e ca şi-ncheiată,
Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi prăpăstuit?
Apa canalelor tulburi se făcu de un verde smaraldiu
Şi urzica răspândea miros ca de roze, dar mai tare.
Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic, purpuriu,
Şi-l vom ţine minte până la ultima noastră suflare.
Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau derbedeu
Şi primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă el,
Încât se părea că ar putea să răsară albul ghiocel...
Iată când te-ai apropiat şi tu, liniştit, de cerdacul meu.
1922
traducere Leo Butnaru
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
